UKIYO*

DOR, doruri, s. n.

1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată.

2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă.
Sursa: DEX ’98

 

Treceam aseară pe sub acoperişuri gălăgioase, ferindu-mă de bălţile din asfalt şi lăsîndu-mă încet-încet acaparat tot mai mult de norul gros de ceaţă care învăluia cartierul. Un cîine m-a lătrat vesel, zvîrlind în stînga şi-n dreapta coada udă. La un colţ de bloc o voce s-a răstit prin întuneric spre mine: Dorul e starea sufletească a celui care tinde, rîvneşte, aspiră la ceva, care are o dorinţă!

De cîteva zile plouă fără întrerupere, oamenii au început să murmure pe la colţuri cum c-ar veni un nou Potop. Dar ce-mi pasă mie? Sunt în continuare în camera mea albastră, aşezat la masă şi privesc foaia asta albă şi nenorocită. Ar fi trebuit să iasă o scrisoare de dragoste, aşa cum din mîinile sticlarilor pricepuţi ieşeau demult porţelanuri fine, care furau ochii şi inima posesoarelor. Dar eu nu-s aşa mare meşteşugar şi asta mă întristează. Mă înfurie. Tunete şi fulgere! La ce s-o fi referit vocea aia cu dorul ei? Care dor? Nu-mi este dor. Simt prezenţa ta ca un eter indescifrabil, misterios. Pozitiv. Dar tot timpul aici. Şi atunci, cum să-mi fie dor? Deşi, recunosc, poate doar o mică urmă a unui sentiment pe care nu ştiu cum să-l definesc, ceva ambiguu, ca atunci cînd tînjeşti să ajungi într-un oraş străin care ţi-e drag deşi nu-l cunoşti, şi vrei să te reîntorci la el deşi n-ai fost acolo niciodată. Un fel de nostalgie, dar care e în acelaşi timp ne-nostalgie. Foarte straniu. Oricum, se zice că prin nostalgie, efectele depresiei sunt diminuate, fuioarele de ceaţă dispar, mai lent decît ne-am dori, dar totuşi dispar. Nu mai resimţim singurătatea atît de apăsător. Şi nu ne mai gîndim atît de des la moarte. Păi de ce m-aş gîndi? Poate la dragoste!

Fernweh

 
Fereastra s-a izbit cu zgomot de perete şi vîntul a răbufnit în încăpere. Mi-au zburat de pe masă toate foile. Mare pagubă! Şi-aşa nu apucasem să scriu nimic, parcă mîinile mele nu mai ştiu să prindă cuvintele şi să le ţintuiască sub cerneala asta albastră. Aşa răbufneşti şi tu în gîndurile mele, ca ploaia asta, ca vîntul ăsta rece aducător de primăvară. Îţi încolăceşti picioarele de mine şi stăm aşa în patul devenit corabie. Tu, un fel de sirenă cu cîntece nemaiauzite. Eu, un fel de nu-mai-ştiu-ce rătăcitor pe mări. Plouă, iar cerul îşi aşază obrazul la pieptul pămîntului. Ia uite şi la ăştia, i-a pălit dragostea tocmai acum, cînd vine Potopul! O voce de afară strigă prin geam. Mă uit spre pat, e gol, pluteşte în apa care mi-a ajuns la glezne. Pe birou, foaia albă încă aşteaptă să-mi aştern scrisoarea de dragoste.

Iar pe mine mă încearcă o ne-nostalgie tot gîndindu-mă la tine.

* Ukiyo = vine din limba japoneză şi ar însemna “lumea-plutitoare”, un loc cu o frumuseţe trecătoare, în care trăieşti clipa, detaşat de grijile vieţii