Agonii, trăiri fericite şi două poezii

 

UNESCO a zis într-o zi: 21 martie e ziua poeziei! Gata, am zis, am zis, aşa rămâne!

Ne pasă nouă de ce a spus sau n-a spus UNESCO? Probabil că da, probabil că nu. Dar cu poezia nu te lupţi. N-ai cum. E vie şi trăieşte prin stările ei multiple, cuvintele. Nu poţi s-o ignori. Te poate face să simţi cât de neagră e cea mai neagră noapte a singurătăţii tale sau îţi arată cât de intensă poate fi starea aia de fericire interioară pe care o trăieşti când nu eşti singur.

Poezia e o femeie şi femeia e o poezie. O să încerci să te minţi că nu ăsta e adevărul, dar agoniile sau trăirile fericite ţi-au alcătuit deja fiinţa în care sălășluiești chiar acum. Iar poezia a fost tot timpul acolo, chiar dacă nu ţi-ai dat seama. Recită-i ceva celei de lângă tine, fă-o natural, ca şi cum ai săruta-o. Şi când irişii ochilor ei vor exploda ca două nove, când o să vezi sclipirile acelea la care nu prea ai fost atent până acum, o să înţelegi. O să accepţi adevărul despre poezie, nu ca o resemnare, doar ca o iubire.

Vă las cu un cântec scris după o poezie a lui Matei Vişniec. Şi vă mai las un poem de-al lui Pablo Neruda.

 

Ce să-i mai cer când ea mă întreabă
cu gura ei care mi-a şoptit
dacă mai vreau ceva

cu ochii ei care m-au orbit
cu degetele ei care m-au înlemnit
cu sânii ei care m-au topit
cu parfumul ei care mi-a decantat de trei ori fiinţa
(da, de trei ori a trebuit să trec prin alambic fără să zic nimic)
ea mă întreabă dacă mai vreau ceva

dar eu ce să-i mai cer când ea m-a învăţat deja pe de rost
când fiecare cuvânt pe care-l pronunţ
în faţa ei
se face imediat din ce în ce mai mic
şi dispare din limbă.

(Matei Vişniec, „Ce să-i mai cer” – „Opera poetică, vol. I+II”)

 ***

Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.

Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.

Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.

Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.

Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.

Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.

Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

(Pablo Neruda, „Poemul VII” – „Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare”)

 

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s