Atacurile de panică vin în vizită duminica pe la 3

„Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strîng în mine toate visurile lumii.”
[Fernando Pessoa, „Tutungeria”]

Fiecare dimineaţă e complicată. Iar o să…

I se pare că ziua e prea scurtă. Nu-i ajunge timpul să facă tot felul de lucruri. Legate de cărţi, filme, muzică, prieteni. Asta după ce plăteşte din timpul său personal partea Sistemului. Parcă rămîne prea puţin. Aşa că e nevoit să forţeze limitele. Să doarmă cît mai puţin. Să stea treaz pînă foarte tîrziu în noapte, pentru tabieturile lui. Pentru micile plăceri. Pentru cărţi, filme sau muzică. Sau printre prieteni. Apoi, evident, fiecare dimineaţă e complicată. Somnul e mai dulce. Micul dejun lipseşte. Fluxul de gînduri este sufocant. Iar o să întîrzie la muncă. Iar o să fie scandal, şi el nu suportă scandalurile. Asta e o chestie de foarte demult. O verigă se leagă de altă verigă şi aşa se insinuează încet – în timp – într-un  om. Devine parte din el.

my_panic_attacks____by_criminal_defect-d32kl9v

Se simte obosit. Epuizat. Ar vrea să doarmă tot timpul. Să nu-i mai pese, să nu-l mai intereseze absolut nimic. Să renunţe la…Nu ştie exact la ce, pentru că i se pare că nu are nimic. Dar ar vrea ca Sistemul să nu mai existe. Să nu se mai simtă pe fugă tot timpul, hăituit de ceva nevăzut. Îşi dă seama că Sistemul e alcătuit din oameni. Da, dar oamenii sunt neînţelegători. Sunt bolnavi, nimeni nu se naşte sănătos, iar mai tîrziu se îmbolnăveşte şi mai tare. Ar vrea să se retragă, să devină nevăzut. Printre cărţi. Să audă doar muzică. Sunt zile în care zace. Nu face nimic. Nu e plictiseală, urăşte cuvîntul ăsta, el nu se plictiseşte, oricînd poate face cîte ceva, nu poate înţelege cum s-ar plictisi cineva. La interior, fluxul de gînduri este sufocant. Şi atunci mai împinge iar limitele. Face lucruri contradictorii cu propria stare de moment. Aleargă, cade, se ridică, se sufocă, aleargă iar. Cu cît se mişcă mai repede, cu atît distanţa se contractă, inclusiv timpul. Aşa ar putea cîştiga mai mult timp. Şi atunci poate că duminicile ar fi…

Atacurile de panică au izbit violent într-o duminică noaptea pe la 3. Era încă treaz. Împingea limitele. Era cu o carte în mînă. Nici nu-i era aşa de tare somn. Jumătate de zi zăcuse, incapabil să facă ceva. Fluxul de gînduri era sufocant, în schimb. Seara, de pe la orele 22, începuse să se simtă cumva viu. Avea în cap tot felul de proiecte, idei, vise de împlinit. Voia să citească, să vadă filme, să asculte muzică, toate astea în acelaşi timp. Doar că nu se putea. Ar fi fost ceva superficial. Voia, la urma urmei, să se bucure de fiecare mică plăcere în parte. Muzică, film, carte. Ordine aleatorie. La 3 i-a trecut prin cap că timpul de dormit s-a micşorat. Că se va trezi cu greu. Că va fi iar pe fugă, iar în întîrziere. Că va fi iar scandal la birou. Şi atunci, fără să bată la uşă, panica a izbit cu toată puterea. S-a gîndit că totuşi somnul, cît a mai rămas din el, va fi de ajutor. Dar era îngrozit. Se sufoca şi nu putea să adoarmă. Şi aşa s-a creat o buclă în timp. Fiecare dimineaţă a devenit complicată.

Şi, pentru că oricînd limitele pot fi împinse mai mult, atacurile de panică l-au urmărit ca o haită înfometată şi l-au găsit înfrigurat într-o staţie de autobuz. Într-o dimineaţă de luni. Cînd era neatent şi se uita nerăbdător după un autobuz care nu mai venea.

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s