Mă împresoară ceaţa, femeie, mi-e frig!

 

Fumul ăsta lăptos îmi intră în plămîni, în piele, îl simt în oase. E rece, ca mîinile tale. Ţesătura asta de praf amestecat în atmosferă cu apă se aşterne grea peste oraşul ăsta pe care am ajuns să-l urăsc.

Îmi aduc aminte cînd am venit prima dată aici, în orăşelul ăsta mic, plin de oameni care vorbeau o limbă pe care mi se părea doar c-o înţeleg; cu străduţele lui multe şi răsfirate peste tot, ca un sistem venal plin de viaţă. Dar cel mai mult plin de tine. Asociam oraşul cu imaginea ta, cu tot ce ţinea de tine, vedeam cu ochii minţii toate locurile prin care ţi-ai plimbat neliniştile pînă să ajung eu. Apoi neliniştile au trecut la mine, parcă nu te mai recunoşteam, păreai schimbată, deşi aceeaşi, te priveam cu admiraţie cum porţi conversaţii cu localnicii, îţi urmăream pe ascuns fiecare gest încercînd să te desluşesc, să te ghicesc, să te cunosc din nou. Nu eram singurul, toţi bărbaţii de pe stradă întorceau capetele după tine, ba chiar şi femeile, am observat; cînd mi-am exprimat nedumerirea şi palida urmă de gelozie, ai rîs zgomotos, cu poftă, erai îmbrăcată elegant şi machiată oarecum strident pentru gusturile lor şi mi-ai spus simplu că toţi te cred curvă sau prinţesă, încă nu erau decişi care dintre variante, deşi balanţa prejudecăţilor înclina cu mult mai mult spre prima.

??????
Atunci ştiu că i-am urît pe toţi pentru prima dată şi micul oraş şi-a mai pierdut din strălucire, hotărîsem să ieşim mai mult noaptea, plimbările pe malul rîului ne făceau bine în timp ce ne amuzam de asemănările cu mai marele oraş natal pe care-l lăsasem în urmă, pînă şi apa parcă era aceeaşi. Doar ceaţa, amprenta cea mai puternică a noului loc unde redevenisem iubiţi, ne reamintea că acum puteam fi noi înşine, că ne puteam reconstrui printre aceşti străini care deja ne judecau fără să ne cunoască nopţile zbuciumate dintre cearceafurile şifonate. Ceaţa ne ascundea de ochi străini şi iscoditori, ne făcea prin răceala ei să ne strîngem unul în celălalt, ne determina să ne oprim să ne sărutăm pe la colţuri de clădiri sau sprijiniţi de copaci prin parcuri, ne obliga să-i simţim mirosul straniu, de ploaie amestecată cu fum de lemne arse-n sobă, se strecura în noi fără să ne dăm seama şi ne împletea amintirile într-o ţesătură care să atîrne greu pe noi în tot restul zilelor noastre.

În ziua cînd ai dispărut, mă trezisem cu gîndul să învăţ limba localnicilor, era o dimineaţă rece de primăvară, crezusem că eşti pe balcon la o ţigară, m-am uitat după tine prin toată casa, niciun bilet nu era scris pe nicăieri, îmi frămîntam mintea în mii de scenarii dintre care cel mai neverosimil era că te-ai dus să cumperi fructe şi legume din piaţă; panica s-a instalat mai spre seară, cînd m-am plimbat singur pe malul apei şi n-am mai simţit mîinile tale reci decît undeva în creier, ca o senzaţie disipată. De atunci, te tot caut pe străduţe, izbindu-mă absent de localnici cu care mă cert în limba lor şi las ceaţa să se înfăşoare pe lîngă mine ca o iubită artificială.

Lleida-Carrer_Major

Orice matematician îţi poate spune că infinitul există în orice, oriunde. Dar cît poţi trăi din amintiri? La infinit? Ce fel de infinit e ceaţa asta? Îmi amintesc doar că mîinile tale erau reci.

Trăim doar pînă ne lasă simţurile…

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s