Coada Leviatanului şi fabrica de peştişori

Am văzut filmul, nu prea m-am mai gîndit la el (dovadă că nici nu realizasem că are muzică de Philip Glass), în schimb R. m-a stîrnit la o discuţie pe marginea lui, la o posibilă  cheie de interpretare. Asta m-a pus pe gînduri şi mi-am dat seama că va urma o revizionare. Pînă atunci, mi-a trimis un text cu felul în care l-a văzut ea. Îl postez aici pentru că mi-a plăcut şi pentru că am avut acordul. 🙂

„Leviathan”, ultimul film, din 2014, al lui Andrey Zvyagintsev, perdant la Oscar, dar câştigător al Globului de Aur pentru cel mai bun film străin, pare a fi o adaptare actuală a celebrei poveşti biblice a lui Iov. Totuşi, abordarea lui Zvyagintsev, deşi îşi are unele rădăcini recognoscibile în cartea biblică, vine, mai degrabă, să reinterpreteze, într-un tăioasă răsturnare de sens, împinsă până la limitele absurdului, mesajul ultim al acesteia legat de problema credinţei. Şi nu numai.

Filmul care preia, într-adevăr, motivul omului care ajunge să piardă totul, pomeneşte, prin gura smeritului preot local, începutul pasajului în care este descris Leviatanul („Poţi tu să prinzi Leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară? Vei putea tu să-i vâri în nas o trestie sau să-i găureşti falca cu cârligul?” Iov, 41: 1-2) şi sugerează chiar ideea unei boli fatale care distruge progresiv nu doar familia lui Kolea, ci lumea însăşi: nu întâmplător filmul începe şi se termină, circular, cu imaginea unei lumi pustii, dezolante în puritatea şi-n sălbăticia ei care par că precedă orice prezenţă umană. Cu toate acestea, bărcile pe jumătate putrezite, cărora li se vede scheletul ros de apă şi de frig, sugerează o lume agonizantă, măcinată din interior de o lepră universală sau una redusă la câteva rămăşiţe lăsate în urmă de aripa nimicitoare a unei apocalipse tăcute. Acestora li se adaugă revolta lui Kolea – asemănătoare, oarecum, cu a lui Iov – în faţa sorţii incontrolabile sau în faţa unui Dumnezeu pe care, crede el, nici mătăniile făcute conştiincios şi nici lumânările aprinse nu-L mai pot îndupleca să schimbe lucrurile. Asta în cazul fericit în care s-ar mai pune problema că ar mai fi cineva de înduplecat. Cu toate acestea, povestea lui Iov însuşi nu-i apare protagonistului decât ca un simplu basm lipsit de orice motivaţie existenţială, o poveste pe care nici măcar autoritatea biblică sub semnul căreia stă nu-i mai conferă autenticitate şi, în nici un caz, eficienţă în a-l convinge pe cel care a pierdut totul că ar mai exista vreo speranţă.

Totuşi, într-un mod nu neapărat ciudat, în ciuda tentaţiei de a-l interpreta astfel la prima vedere, filmul nu transmite ideea unei lumi lipsite cu totul de prezenţa divină, aruncată în vreun haos irecuperabil ci, mai degrabă, a ceva care „scapă” în permanenţă înţelegerii. Aceste goluri de sens pot intra într-o zonă a tăcerii divine al cărei aer rarefiat omul nu-l (mai) poate respira. Nu ştiu dacă asta a fost de la bun început intenţia regizorală, dar în logica filmului rămân deschise nişte breşe de ambiguitate graduală, puncte nodale de pe o hartă atotcuprinzătoare a existenţei pe care omul nu o poate percepe: nu se ştie exact ce era în dosarul cu care avocatul vrea să-l şantajeze pe primar; nu se ştie care era presupusa mărturisire pe care femeia voia s-o facă amantului (şi care, poate, ar fi lămurit şi relaţia celor doi, născută, parcă, din nimic şi sfârşită abrupt); nu se ştie ce îi motivează, cu adevărat, la final, pe prietenii de familie care vor să-l înfieze pe Roman (afecţiunea sinceră sau un oarecare sentiment de vinovăţie că au contribuit, prin propriile mărturii, la condamnarea lui Kolea); nu se ştie cărui fapt anume i se datorează arestarea lui Kolea (probelor insuficiente; aranjamentelor primarului care este înştiinţat imediat după pronunţarea sentinţei); dar, mai ales, nu se ştie dacă femeia s-a sinucis sau a fost omorâtă (la prima vedere, sinuciderea este opţiunea interpretativă cea mai la îndemână, dar există şi mărturia faptului că, înainte să ajungă în apă, femeia să fi fost lovită cu un ciocan descoperit apoi în casa acesteia. În acest caz, suspectul nu ar fi fost soţul, Kolea, ci, mai degrabă, fiul gelos a cărui ură faţă de mama vitregă a sporit progresiv de-a lungul acţiunii). De asemenea, dispariţia şi moartea suspectă a Lilyei este doar un caz dintre cele multe de dispariţii inexplicabile din zona respectivă.

Filmul sugerează într-un mod dureros că o schimbare reală este mai degrabă utopică, câtă vreme doar formele s-au modificat, în timp ce oamenii, în esenţă, fie au rămas aceiaşi, fie au devenit şi mai înrăiţi.

Toate aceste nelămuriri umbrind strategic nu doar logica faptelor, ci şi coerenţa unei interpretări definitive, sugerează, pe de o parte că, peste o primă ţesătură, lacunară, a sensurilor, se împleteşte o alta care ar fi putut umple golurile dacă protagonistul ar fi avut, în mod real, dorinţa de înţelegere (doar că personajele nu mai au nici timpul şi nici disponibilitatea necesară de a pune cu îndârjire întrebările până la capăt). Istoria evenimentelor de suprafaţă, incontrolabile, este dublată de o alta, subtilă care, deşi scapă observaţiei oamenilor, nu înseamnă că nu există şi că nu este determinată de un anumit scop, dincolo de aleatoriu. Cadrele iniţiale, dar şi cele finale care surprind peisajele tăcute, sugerează, cu cât devin mai panoramice, privirea unui Dumnezeu care îmbrăţişează lumea văzută sau nevăzută, care vede şi cunoaşte totul, inclusiv prezenţa ameninţătoare a răului simbolizat de monstrul marin.

Există cel puţin două situaţii în care chiar avocatul Dimitri afirmă cu destulă iritare că el (dar şi alţii asemenea lui) nu crede în vreun Dumnezeu, ci în fapte. Adică în ceea ce se vede. Adică în consecinţe care reprezintă doar nivelul de suprafaţă al fenomenelor, spinarea şi coada balenei pe care femeia le întrezăreşte în valuri, chiar înainte de a muri, lăsând ascunsă partea cea mai mare a trupului cetaceului. De aici, şi o altă paralelă cu Cartea lui Iov: şi în aceasta, dar şi în film, sunt evidenţiate nu două (cum s-ar putea crede), ci trei tipuri de dreptate: aceea divină (revelată în cartea biblică şi sugerată vag în film); aceea „oficială”, de establishment, combinată cu aceea a restului oamenilor (construită în virtutea binelui propriu care nu e totuna cu binele celuilalt); în fine, aceea înceţoşată, din ce în ce mai lipsită de repere a individului din ce în ce mai însingurat şi silit să se descurce pe cont propriu. Omul se vede prins parcă fără scăpare între primele două tipuri justiţiare, ambele infuzate de un soi de fatalism irepresibil (semnificative, fiind, în acest sens, cele două scene, oarecum simetrice, în care judecătoarele pronunţă sentinţele, asemenea unor Parce inflexibile, într-un limbaj de maşinărie vorbitoare, complet dezumanizat; pe de altă parte, dreptatea divină se articulează în zonele de umbră, de ambiguitate despre care vorbeam mai sus, sugerând, deopotrivă, incontrolabilul în plan uman). Măcinat între aceste aspecte pe care poate niciodată nu a încercat să le înţeleagă, întrebările lui Kolea (bine îmbibate de nelipsita vodkă) par, mai degrabă, retorice (ca să nu zic cumva parodice, comparativ cu gravitatea întrebărilor lui Iov). Ele nu se nasc dintr-o dorinţă reală de a şti cu adevărat ceva în legătură cu prezenţa şi influenţa lui Dumnezeu; ceea ce i se întâmplă lui Kolea nu devine un pretext pentru a porni pe drumul marilor întrebări existenţiale, ci reprezintă un şir de situaţii cu care se confruntă hic et nunc şi pe care încearcă să le rezolve, atât cât poate, de unul singur.

Leviathan 0
Personajul este departe de a fi avut vreun comportament ireproşabil (alcoolic, părinte autoritar şi impulsiv care-şi loveşte fiul cu brutalitate, soţ care, deşi încearcă să-şi ierte nevasta care-l înşeală cu fostul frate de arme şi cel mai bun prieten, nu ezită apoi s-o violeze) şi nu dă doi bani pe „prostiile” despre Iov pe care preotul Aleksei i le înşiră, pentru că pur şi simplu nu înţelege dacă şi unde a greşit şi nici că ar fi necesar să se căiască sau să ceară cuiva iertare. Ceea ce îi spune avocatul Lilyei („După lege, recunoaşterea nu e o dovadă de vinovaţie. Omul e nevinovat, atâta timp cât nu se dovedeşte contrariul. Dar cine să dovedească? Şi cui?”) sugerează o lume a unui relativism otrăvitor, în care „dreptatea” este definită principial şi împărţită, aşa cum sugerează cu nonşalanţă însuşi marele prelat, de aceia care deţin, la un moment dat, puterea. Într-o astfel de lume, Kolea este departe de a reprezenta vreun erou biblic excepţional, dar îl întruchipează cât se poate de autentic pe omul obişnuit dintr-o Rusie post-sovietică care încă produce nişte generaţii de sacrificiu, victime ale unui sistem suficient de profund instalat, asemenea unei boli incurabile, pentru a fi măcar clătinat în 20 de ani. De altfel, filmul sugerează într-un mod dureros că o schimbare reală este mai degrabă utopică, câtă vreme doar formele s-au modificat, în timp ce oamenii, în esenţă, fie au rămas aceiaşi, fie au devenit şi mai înrăiţi în noua atmosferă de inspiraţie occidentală care scoate la suprafaţă şi alimentează slăbiciunile, traumele sau pur şi simplu defecte neconştientizate vreodată ca atare, dar care acum găsesc terenul potrivit pentru a se dezvolta. Tipul unui astfel de om fără prea multe opţiuni de viaţă, ca o combinaţie nefericită între un trecut apăsător şi un prezent incert, adică între două false libertăţi, este recognoscibil, de altfel, şi într-un mic detaliu: pe bordul maşinii poliţistului care-i invită la petrecerea de ziua lui se află o iconiţă în triptic, pentru protejarea celor care călătoresc, cu Sfânta Fecioară, Iisus şi Sfântul Nicolae, iar sub ea, în replică, la câţiva centimetri – trei poze cu femei aproape goale. Acestea sunt „reperele” existenţiale care veghează drumul spre nicăieri al unui individ pentru care singurul act de revoltă (şi, totodată, semn al conştientizării a ceea ce se întâmplă) este să mitralieze pe ascuns portretele înrămate ale foştilor conducători.

Peştele mare îl înghite mereu pe cel mic, iar omul, asemenea unui Iona sorescian despică inutil burţile peştilor-închisori multiplicate la infinit, sub un orizont întunecat, care, în film, pare a prevesti mereu o furtună devastatoare.

Pe de altă parte, deşi Kolea acţionează ca şi cum ar fi complet singur în faţa evenimentelor implacabile, asta nu e totuna cu ceea ce s-ar petrece, cu adevărat, la un nivel profund al realităţii care-i scapă înţelegerii. Într-un mod straniu, filmul poate sugera nu ideea unui Dumnezeu care s-a retras din lume şi refuză să intervină, ci, mai degrabă, a unei divinităţi care lasă indivizilor posibilitatea de a trăi libertatea aşa cum o înţeleg ei, raportând-o la scopuri imediate şi la satisfacţii de moment, marcate de interese egoiste, meschine. Altfel spus, împingând-o până la ultimele ei consecinţe. Personajele trăiesc iluzia libertăţii în diverse feluri, făcând gesturi care le dau, pentru moment, impresia că deţin puterea asupra vieţii lor şi a altora, că pot controla situaţia, că pot sparge regulile şi zidurile închisorilor personale. Sau pentru a-i închide pe alţii în ele. Oamenii îşi declară iubirea, după care se înşală, aruncându-se fără explicaţii în relaţii care le amplifică însingurarea, culpabilitatea, frica şi un gol interior iremediabil; prieteniile sunt trădate cu incredibilă uşurinţă; se ajunge chiar să se propovăduiască o credinţă (aşa cum face marele prelat) în care, speculând în virtutea unei logici diabolice învăţătura creştină, Dumnezeu însuşi este transformat într-un fel de capo di tutti capi, în numele căruia până şi crima este nu doar îngăduită, ba chiar necesară. Totuşi, orice astfel de gest nu înseamnă decât trecerea fatală dintr-o închisoare în alta, iar imaginea fabricii de peştişori care constituie, poate, singura sursă de venit pentru comunitatea destul de săracă în care trăiesc personajele se asociază cu aceea a leviatanului: peştele mare îl înghite mereu pe cel mic, iar omul, asemenea unui Iona sorescian despică inutil burţile peştilor-închisori multiplicate la infinit, sub un orizont întunecat, care, în film, pare a prevesti mereu o furtună devastatoare.

Leviathan 1
Cu toate acestea, deşi sunt multe ape care îi despart, Kolea şi Iov se întâlnesc în zona sensibilă a… sincerităţii. Deşi personajul biblic este dat ca exemplu, în cele mai multe cazuri, drept tipul omului cu o credinţă de nezdruncinat (citându-se, mai cu seamă, cuvintele acestuia de la începutul cărţii consacrate lui: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” – Iov, 1: 21), aproape nimeni nu-şi mai aminteşte de frământările, ba chiar de revolta lui Iov împotriva sorţii nedrepte, fie ea guvernată chiar şi de un Dumnezeu înţelept şi atotputernic. Deşi este sfătuit sau mustrat în fel şi chip de prieteni (care îi găsesc diverse „păcate” pentru care Dumnezeu l-ar fi pedepsit), Iov dovedeşte un curaj excepţional pe care, poate, numai apropierea morţii îl poate da cuiva şi nu acceptă să se considere vinovat pentru ceva ce nu înţelege. Până spre final, atitudinea lui faţă de divinitate este contestatară, dar, cel mai important lucru este că, probabil pentru prima dată, Iov este pe deplin sincer în ceea ce simte şi spune, fără să facă asta pentru că aşa i s-a spus de către alţii că e bine, datorită unei devoţiuni induse programatic, din teama de a nu-L supăra pe Dumnezeu, etc. Lui Iov i se ia totul, este adus într-un punct zero al existenţei sale materiale, tocmai pentru a fi „eliberat” de diverse ataşamente care i-ar fi condiţionat credinţa şi pentru a înţelege că, de fapt, nimic nu-i aparţine cu adevărat (de vreme ce îl poate pierde). Abia în acest punct el poate scoate la suprafaţă nemulţumiri, neînţelegeri cărora, în situaţia unei existenţe fericite, nu le-ar fi dat glas niciodată, dar care se acumulaseră, totuşi, în timp. Foarte pe scurt, este pus să se întrebe dacă, într-adevăr, credinţa lui a fost una pe deplin conştientă, dacă aceasta nu s-ar fi clătinat în furtunile distrugătoare ale vieţii. Or, în ciuda afirmaţiei sale iniţiale, credinţa lui Iov se clatină progresiv, iar Dumnezeu i se arată tocmai atunci când este pe punctul de a se prăbuşi iremediabil. Dar nu pentru a-l judeca, nu pentru a-l pedepsi, ci, dimpotrivă, pentru a-i spune că a trecut exemplar „testul” prin care s-a cunoscut pe sine în toată… goliciunea lui, scoţând la suprafaţă toate cele ascunse. Şi asta comparativ cu cei trei prieteni care îşi permiseseră nu doar să-l judece pe Iov, ci să vorbească total nedrept despre Dumnezeu însuşi, în sensul că discursul lor era o sinteză a spuselor altora, nicidecum a unei experienţe şi înţelegeri proprii. Nu neapărat că Iov vorbise „corect” (îşi recunoaşte, de altfel, profunda neînţelegere a misterelor divine), ci vorbise cu o sinceritate care provenea din adâncul sufletului, constituind, abia ea, adevăratul act de bună credinţă. Într-un fel, Dumnezeu i-a îngăduit lui Iov să se plângă, să cârtească pentru a-l face (printre altele) să conştientizeze că adevărata credinţă trebuie dublată de înţelegere şi că nu poţi iubi cu adevărat ceea ce nu cunoşti. Dar înţelegerea aceea nu e dată de mintea omenească limitată, ci e un dar divin care i se face omului atunci când vine momentul potrivit cunoscut doar de înţelepciunea lui Dumnezeu. Un moment, de obicei, al revoltei, al disperării înfricoşate în care omul îşi recunoaşte nu doar limitele, slăbiciunile, neputinţa, ci, în numele libertăţii, se afirmă pe sine ca mic dumnezeu al propriei sale lumi.

Nu este un film despre înţelegere sau despre acceptare. Este unul despre viaţa care se năpusteşte ameţitor asupra omului, târându-l într-un vârtej din care nu mai poate scăpa.

În schimb, Kolea se aşază de la bun început în orizontul omului care nu mai cere socoteală cuiva şi în niciun caz unui Dumnezeu pe care nici nu se presupune că L-a căutat vreodată, cu o existenţă neglijabilă şi de care nici nu i-ar trece prin cap să se teamă sau căruia să-I ceară vreo socoteală. Născut şi crescut, se presupune, în perioada de glorie comunistă, Kolea nu rezonează cu zona discursului creştin care, pentru el, vorbeşte o altă limbă. Totuşi, cu toate defectele lui, el crede, atât cât poate la nivelul lui, sincer, în bunătatea nevestei, în prietenia lui Dimitri, în faptul că mai există, pe undeva, o şansă minimă ca lucrurile să se îndrepte şi să nu-şi piardă casa. Iar şansa aceea depinde de el, de puţinul pe care-l poate face, având conştiinţa faptului că este pe cont propriu. Pe de altă parte, poate nu întâmplător el şi Dimitri fuseseră camarazi de arme, pentru că sentimentul de angajare într-o luptă continuă, în care nu poţi avea încredere decât în omul de lângă tine, nu în nişte ordine rostite de guri invizibile din spatele cortinei, este pregnant. Chiar dacă lupta pare pierdută de la bun început, iar pe parcurs descoperi că până şi tovarăşul de arme este noul duşman.

Nu este un film despre înţelegere sau despre acceptare. Este unul despre viaţa care se năpusteşte ameţitor asupra omului, târându-l într-un vârtej din care nu mai poate scăpa. În care, aşa cum îi spune preotul Aleksei lui Kolea, fiecare are Dumnezeul său personal („Dumnezeul meu este cu mine. Al tău unde e?”), unul care nu se poate împrumuta, vinde sau cumpăra. Kolea nu are niciunul (cel puţin nu unul construit după tipar creştin) şi nici nu simte nevoia să aibă. Viaţa, aşa cum e ea, i-a fost de ajuns. Chiar dacă multe dintre faptele sale sunt reprobabile, nu există nimeni care să-l poată judeca şi, în nici un caz, Dumnezeul neautentic al altora. Mai mult decât atât, deşi ordinea lumii redate în acest film pare a-l fi judecat şi condamnat dintotdeauna pe Kolea (după replicile otrăvite ale primarului: „Voi toţi sunteţi nişte insecte” sau „Tu niciodată n-ai avut vreun drept. N-ai avut şi nici n-o să ai”), el trăieşte, în felul lui, ca şi când asta încă nu s-a întâmplat. Şi cu un fel de credinţă care, deşi nu se raportează la Dumnezeu, pare mai autentică, în simţire şi în fapte decât a acelora care şi-o afirmă sus şi tare. Iar în acest mod de a fi există un gen particular de eroism, tăcut, lipsit de glorie şi de recunoaştere, dar, în esenţă, nu mai puţin autentic şi valoros decât acela spectacular. Faţă de un astfel de om nimeni nu poate simţi mai multă mânie, mai mult dispreţ, dar şi înţelegere sau afecţiune decât fiecare dintre noi le simte faţă de sine însuşi. De asemenea, chiar dacă lucrurile se sfârşesc tragic pentru el, Kolea nu se dezumanizează, nu-şi pierde sensibilitatea tradusă în iubirea faţă de nevastă şi copil, chiar dacă, pentru el, orice speranţă pare pierdută. La final, în urma lui, se închid porţile închisorii, dar însăşi empatia spectatorului cu personajul sugerează că, de acolo de unde este El, Dumnezeul necredinţei lui Kolea nu s-a îndepărtat niciodată de acesta şi nici nu l-a lipsit de iubire. Şi, în definitiv, ce gest de iubire al unui părinte faţă de copilul lui este mai mare decât acela de a-i îngădui acestuia deplina libertate, adică să-l uite, să-l renege, să-l perceapă exact invers decât este în realitate? Ce iubire poate fi mai mare decât aceea de a-l lăsa pe celălalt să te sacrifice în numele binelui şi al fericirii personale, pentru că altfel – cel puţin la nivelul acestei lumi – nu ar avea posibilitatea de a înţelege că, făcând asta, se distruge pe el însuşi şi pe aceia pe care pretinde că-i iubeşte. Dar până şi distrugerea asta îşi are rolul ei excepţional, iar Kolea, în felul lui, este un caz mai special de fiu rătăcitor, care pierde totul, inclusiv casa pe care, de fapt, nu a avut-o cu adevărat niciodată. Nu se ştie cum ar fi evoluat ulterior personajul şi nici nu contează. Contează, însă, că mesajul filmului (sau unul dintre ele) ajunge până la noi, spectatorii care, la final, cu sufletele impregnate de tăcerea înfrigurată a ultimelor imagini, simţim dincolo de orice cuvinte că singurătatea este o iluzie care se spulberă în momentul în care facem, cu sinceritate, cel mai simplu gest de omenie.

Răul va găsi întotdeauna căile potrivite pentru a depista punctele sensibile, vulnerabile a tot ceea ce avem mai de preţ ca oameni.

Soţia este, şi ea, un personaj destul de complex. Dincolo de ambiguitatea care rămâne să planeze asupra morţii ei, dar şi de forţa de care dă dovadă, îmi sugerează pur şi simplu trăirea unei dureri cu rădăcini adânci, până la momentul în care a devenit infernală. Justificarea adulterului se poate preta la mai multe interpretări, dar, în cazul acesta, o prefer pe aceea a omului care, ajuns la o limită a suportabilităţii, face cele mai ciudate gesturi cu putinţă. Şi nu neapărat pentru a se răzbuna pe aceia care i-au provocat suferinţa, ci pentru a împinge răul (şi durerea, desigur) până la ultimele consecinţe.

Leviathan 2
Băiatul, Roman, este, la rândul lui, un personaj interesant, chipul lui sugerând o maturizare, chiar o îmbătrânire precoce (după expresia feţei, după comportament, pare mai bătrân decât celelalte personaje). Fără a forţa interpretări psihologice, el tinde să ia locul tatălui a cărui autoritate devine din ce în ce mai îndoielnică şi a cărui influenţă este, adeseori, traumatizantă. Apropierea lui de scheletul imens al cetaceului îmi sugerează o „contaminare” cu răul care ajunge, astfel, să infuzeze totul, distrugând orice perspectivă salvatoare reprezentată de generaţiile tinere. În linia aceasta, nu întâmplător poate fi suspectat de uciderea Lilyei. Imaginea copiilor fumând şi bând în biserica părăsită sugerează un ritual de „iniţiere” într-ale răului, într-o lume a sentimentelor grosiere, a furiei şi a violenţei care fac legea, a ordinii răsturnate în care copiii îşi pierd copilăria înainte de a o trăi, radicalizând gesturile deja barbare ale părinţilor.

Apariţia înaltului prelat cu alură studiat inchizitorială care-i sugerează primarului ce trebuie să facă pentru a scăpa de pericolul reprezentat de Dimitri şi ţine discursul final din biserică nu este nici ea neglijabilă. Nu consider că e relevant, cu adevărat, dacă regizorul a intenţionat o polemică la adresa unei Biserici care pactizează fără scrupule cu sistemul, cât mai ales alte două aspecte: acelaşi rău care, îmbrăcat în hainele autorităţii religioase, funcţionează şi mai performant, speculând şi distrugând orice reziduuri ale purităţii şi ale bunei credinţe. Chiar dacă se presupune că lumea evoluează, răul va găsi întotdeauna căile potrivite pentru a depista punctele sensibile, vulnerabile a tot ceea ce avem mai de preţ ca oameni. Iar răul acesta este neiertător, nu negociază, nu admite prizonieri de război şi nu cedează teren decât pentru a câştiga înmiit. În acest caz, Biserica, prin unii dintre slujitorii ei, devine un simplu instrument care serveşte unor scopuri total opuse acelora propovăduite de adevărata credinţă, folosind argumente sfidător absurde. Remarc, în al doilea rând, tragicul unei realităţi în care jocurile sunt făcute peste capul masei neglijabile, fapt redat în discursul final, înfiorător meşteşugit despre… Adevăr. Într-un contrast copleşitor cu faptele, cuvintele viclean şuierate de prelat, împănate cu referinţe apostolice devin pur şi orori blasfemiatoare. În mod normal, ele ar fi trebuit să răspundă cumplitei (şi veşnicei) probleme a binelui şi a răului, a omului care trebuie să-şi găsească menirea într-o junglă în care cruzimea lui şi a semenilor o depăşeşte exponenţial pe a oricărui animal : „Noi nu am trădat niciodată dreapta credinţă şi am grăit Adevărul. Adevărul este avuţia Domnului. Adevărul este ceea ce reflectă realitatea fără a o denatura. Dar adevărul îl poate sesiza doar acela care deţine adevărul Domnului. Iar adevărul Domnului e însuşi Hristos”. De aceea, doar omul care Îl adăposteşte pe Hristos în inima sa ajunge să priceapă adevărul, adică „poate să desluşească în cele ce se întâmplă adevărata lor menire. Şi să desluşească ce este bine şi ce este rău.” Or, rostite de un personaj monstruos, cuvintele se înscriu în registrul mai larg al clişeului propagandistic şi manipulant care loveşte cu precizie şi cu eficienţă, deopotrivă în inima (sau în ce a mai rămas din ea) tuturora. Leviatanul nu reprezintă doar o ameninţare exterioară, mai mult sau mai puţin sesizabilă, ci răul şerpesc semănat parşiv în inima fiecăruia şi care creşte cancerigen chiar sub numele binelui evanghelic.

Secvenţele finale realizate din imagini statice decupate reiau ideea unei încremeniri milenare. Scheletul acoperit de zăpadă, apa care îngheaţă treptat sugerează retragerea vieţii, dar, mai ales, a răului care nu dispare definitiv, ci rămâne latent, aşteptând un semn, o mişcare prin care să se activeze şi să elimine ceea ce a mai rămas de eliminat. Atmosfera îngheţată, stagnantă, opusă curgerii vieţii care duce la evoluţie, îmi sugerează, printre altele, şi o imagine răsturnată a Împărăţiei, aşa cum o găsim în nişte versete din Evanghelia eseniană, acolo unde se aminteşte că, în vremurile din urmă „omul şi-a ridicat mâna şi şi-a scos propriii ochi,/ Şi a zis că nu există eternitate”, instaurând un infern al minţii, al desensibilizării programate. Astfel, închinător la idolii de lut ai propriilor dorinţe şi slăbiciuni, „omul a creat aceste puteri ale distrugerii. / Ele au fost născocite de propria sa minte”, pentru că a ajuns să venereze „animalul care construieşte un paradis de piatră.” Leviatanul.

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s