Contraste [07]

Chiar şi cei mai buni specialişti pot greşi. Nimeni nu e perfect. N-am să spun nimic de criza economică din 2008 pe care n-a prevăzut-o aproape nimeni (deşi mai degrabă cred că atunci s-a aplicat în masă politica „struţului”). Nu. Contrastele de azi sunt despre muzică şi literatură, cu două cazuri de notorietate.

Ştie toată lumea de trupa Beatles (sper!). Puţină lume ştie că la începuturile lor au fost refuzaţi de celebra casă de discuri Decca Records. Era sfîrşitul anului 1961 şi după o audiţie în care au cîntat 15 piese, Dick Rowe – şeful departamentului de căutare de tinere talente – le-a transmis că nu prea mai sunt la modă trupele cu chitări. După cîteva luni, The Beatles semnează un contract cu o casă micuţă de producţie – Parlophone, subsidiară a concernului EMI – şi istoria muzicii va fi schimbată pentru totdeauna.

DAR… şi mai puţină lume ştie că de fapt toată povestea asta e un fel de legendă urbană. 😀 De fapt, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Era sfîrşitul anului 1961. Băieţii făcuseră un drum lung cu maşina, din Liverpool la Londra, erau înfriguraţi şi probabil îi spuneau ceva de dulce şoferului care i-a purtat aiurea, rătăcind pe coclauri aiurea, făcînd o călătorie de patru-cinci ore să dureze zece. Au ajuns în Londra pe 1 ianuarie 1962 pe la orele 10 ale dimineţii. În loc să se odihnească, s-au încălzit şi ei cu ceva băuturică, amuzîndu-se de beţivii care făceau salturi în fîntîna din piaţa Trafalgar. S-au dus la studio pe la ora 11 dimineaţa, unde s-au întîlnit cu managerul lor, Brian Epstein, care călătorise confortabil cu trenul. Au cîntat 15 piese şi probabil – date fiind circumstanţele – nu au fost în cea mai bună formă. Totuşi, Mike Smith, un tînăr asistent angajat în departamentul lui Dick Rowe de căutare a talentelor, le-a zis că totul e OK şi vor primi un răspuns în cîteva săptămîni. Să reţinem că Rowe nici nu a participat la audiţie.

După ceva timp, Dick Rowe îl sună pe Epstein şi îi spune celebrele cuvinte cu „Trupele cu chitări nu prea mai sunt la modă” şi că nu va semna contract cu ei pentru că „The Beatles have no future in show business„. Epstein se enervează şi aruncă cu profeţia „Băi, nene, o să-ţi pară rău, copchiii ăştia or să ajungă mai mari decît Elvis Presley, ascultă ce-ţi spun”.
Ce se întîmplase între timp? Un mic troc din comoditate. Fix în aceeaşi zi, încă o trupă a avut programată o audiţie, iar tînărul asistent Mike Smith, încă mahmur după petrecerea de An Nou, i-a recomandat boss-ului Rowe să-i aleagă pe Brian Poole and the Tremeloes (da, da, ştiu, şi voi aţi auzit de ei 😀 ), mai mult pe baza faptului că era o trupă locală şi ar fi avut o legătură mai strînsă decît cu băieţii din Liverpool. Iar Dick a fost de acord. Cum spuneam, comoditate. De reţinut că Tremeloes era tot o trupă cu chitări, fix ca şi Beatles-ii.
Mai tîrziu, aflat în Londra la un concert al deja celebrilor Beatles, Mark Smith a primit – în celebra tradiţie englezească – salutul cu 2 degete.

Cam asta a fost povestea cu specialişti care n-au mirosit potenţialul unei trupe foarte mari. Au fost mai mulţi, nu numai cei doi de la Decca, pentru că în total, Beatles-ii au fost refuzaţi de 5 case de discuri. De pe primul album al lor:


***

Să trecem la literatură. Anul acesta aniversăm 50 de ani de la apariţia celebrului Dune (nu, nu vreau să cred că nu aţi auzit de cartea asta 😀 ). Aruncaţi-vă puţin privirile aici să vedeţi ce s-au gîndit unii să scoată pe piaţă cu ocazia acestei aniversări.

dune_book_cover_by_closerinternal-d3g9lzj(photo credit: http://closerinternal.deviantart.com/art/Dune-Book-Cover-208720783)

Pasionat de ecologie, Frank Herbert se apucă de scris ceea ce la un moment dat vor fi două povestiri publicate în serial în revista Analog (revistă de SF-uri, apărută prin anii ’30 în SUA sub denumirea iniţială de Astounding Stories). Inspiraţia i-a venit căscînd gura la nisipurile mişcătoare din Oregon şi se zice că i-ar fi scris agentului său literar, spunîndu-i că „nisipul ar putea într-o zi să înghită oraşe întregi, lacuri, rîuri şi autostrăzi„. După care, timp de vreo 5 ani a tot scris, corectat, editat, re-scris, re-corectat pînă au ieşit cele două povestiri (Dune World şi The Prophet of Dune) publicate, după cum spuneam, în Analog. Într-un final, a îmbinat povestirile, a mai adăugat material şi s-a apucat să caute o editură care să-i publice romanul.
23 de specialişti din tot atîtea edituri l-au refuzat. Nu ştim pe ce bază, dar e clar că fler nu au avut. N-au mirosit potenţialul enorm, n-au prins deloc viziunea descrisă. Să fi fost chiar atît de lipsiţi de imaginaţie?

Pînă la urmă, Herbert va fi publicat în 1965 de Chilton Books, o mică editură care scotea manuale de reparaţii pentru maşini. Da, aţi citit bine. Şi probabil cele 23 de edituri şi-au muşcat şi mîinile un an mai tîrziu, cînd Dune cîştiga en-fanfare celebrele premii Hugo şi Nebula pentru cel mai bun roman SF al anului. Şi probabil că şi le-au mai muşcat încă o dată ulterior, cînd romanul a devenit cartea SF cea mai vîndută din lume.

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s