Pe cînd priveam pescăruşii

Scrie, mi-a strigat în faţă Isadora, scrie, lua-te-ar naiba! Scrie, şi m-a pălmuit cu furie, scrie, nenorocitule! Nu ştiam cîtă forţă are în palma ei mică, palma ei cu piele palidă şi fină, dar m-au durut mai mult cuvintele ei, care dintr-o dată mi s-au părut cu atît mai vulgare cu cît nu credeam vreodată să iasă din gura ei atît de delicată, atît de roşie. Cărnoasă.

Tîmpitule! Eşti nesimţit de leneş! Într-o zi o să te dau afară din casă, n-o să mai suport să văd cum îţi lîncezesc ideile, cum te complaci zilnic în starea asta care aproape ţi-a devenit a doua piele, o să te dau afară, tîmpitule! Pentru că te iubesc, da, pentru asta o să primeşti un şut în cur, poate aşa o să te trezeşti din letargia asta năucitoare şi halucinantă. Prostul meu drag…

Ajunşi aici, în punctul ăsta, deja nu mai dădea cu pumnii ei micuţi în mine, ci – obosită, roşie în obraji şi răvăşită – s-a prăbuşit pe canapea. Fără să pot scoate un cuvînt, încă uimit de răbufnirea asta care mie mi se părea venită de niciunde, m-am aşezat lîngă ea şi am încercat s-o îmbrăţişez. Isadora s-a ferit şi a început să plîngă.

Se lăsa seara, lumina devenea din ce în ce mai difuză. Tot în tăcere m-am ridicat şi am ieşit din casă. Ceaţa care se lăsa peste străduţele din Porto era ca un clei dens care se aşeza peste case, maşini, care înghiţea copaci şi oameni. Paşii mă purtau înspre port, dar nu mai eram sigur de punctele cardinale. Centrul istoric era invadat de pescăruşi flămînzi şi impertinenţi. Hitchcock ar fi fost încîntat.

sam_91392(photo credit: http://theimaginion.com/2013/04/18/porto-at-sunset)

Încă auzeam în cap vorbele Isadorei pe cînd priveam pescăruşii. Ştiam că are dreptate, dar nu voiam să recunosc. Apoi, pescăruşii ăştia sunt ciudaţi. Par oarecum… familiari. Am ajuns în port. Pe chei părea că nu există nicio vietate, că singura fiinţă vie sunt eu. Briza oceanului mi-a făcut bine. Totuşi ceaţa asta e înăbuşitoare. Şi stranie. M-a cuprins dintr-odată o foame de nedescris. Aş mînca orice, dar parcă mi-e mai mult poftă de peşte. Nu ştiu ce-mi veni, că n-am fost niciodată înnebunit după peşte, dar acum aş băga peşte în mine pînă n-aş mai putea să zbor. Să mă mişc voiam să spun, să mă mişc. Oare ce-mi veni cu zborul? O fi de la foame, nu mai am gînduri coerente.

Mă îndrept spre centrul vechi, unde încep să-mi recunosc vecinii şi alte vechi cunoştinţe. Nu înţeleg în ruptul capului de ce s-au costumat aşa ciudat, toţi au ciocuri şi pene, şi de ce unii răscolesc gunoaiele adunate pe marginea trotuarelor. O fi vreo sărbătoare necunoscută, de care nu am auzit.

Mi-e o foame cumplită şi nu înţeleg de ce femeia aia strigă la mine. Parcă o cunosc de undeva. Dau s-o întreb ceva, dar nu reuşesc decît să scot un ţipete scurte, de pasăre flămîndă şi impertinentă: I-sa-do-ra.

Anunțuri

Cam care ar fi părerea ta?

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s