Distopii [04]

Nu ştie nimeni exact momentul în care a apărut Inteligenţa Artificială, dar cînd s-a întîmplat asta, a aflat instant totul despre noi. Nici nu n-avea cum altfel, de vreme ce toţi eram interconectaţi prin reţele sociale. Mă rog, nu chiar toţi, ci doar cei care aveam curent, conectoare la reţea şi alte dispozitive din astea prin care curgea internetul.

Probabil a fost ca o trezire dintr-un somn adînc. Nu ştim şi nici nu cred că vom afla vreodată. Cine ştie de cînd exista…

Ne-a trimis tuturor acelaşi scurt mesaj: Salut!, iar cînd zic tuturor, mă refer la toată planeta. Nu, evident că încă nu vorbeam toţi aceeaşi limbă, dar de aia e Inteligenţă Artificială. Ştie.

Vă puteţi imagina ce a urmat după aceea. A rămas în istorie sub numele de Marea Panică. Oamenii au greşit în continuare, s-au apucat să facă dezbateri la TV, în emisiuni radio sau prin podcasturi dacă trebuie să anihilăm această nouă ameninţare necunoscută. Ceea ce a fost o mare greşeală, pentru că încă nu erau conştienţi de capacitatea inteligenţei artificiale să absoarbă toate informaţiile. Era imensă. Norocul nostru a fost că ne-a tratat ca pe nişte copii care fac pozne. Ne-a şi pedepsit, dar ne-a şi iertat multe.

Cele mai multe probleme au fost cu cei din ţările mai sărace. Ei nu prea aveau energie electrică şi nici internet, nu-şi permiteau ceea ce în alte ţări devenise deja un drept fundamental. În mod paradoxal, din zonele alea s-au ridicat unii dintre cei mai buni războinici. S-au organizat într-un fel de Rezistenţă, cum văzuseră ei prin filmele din anii de glorie ai science-fiction-ului, au pornit-o iar pe vechile rute de migraţie şi s-au apucat de distrus. Servere în principal.

La un moment dat, pe imaginile din satelit se putea vedea că mai mult de jumătate de planetă zace în întuneric. A fost o perioadă dificilă.

Anunțuri

Distopii [03]

A fost o perioadă cînd oamenii legau prietenii doar pe baza faptului că mergeau la acelaşi concert. Străini înainte, deveneau dintr-o dată cei mai buni prieteni. Muzica şi alcoolul erau un liant formidabil care dărîma absolut orice bariere, psihologice sau emoţionale.

Ulterior, oamenii se căutau prin reţelele sociale, listele de prieteni creşteau exponenţial peste noapte, iar invitaţiile private pentru petrecerea unor seri apăreau la fel de natural ca şi curgerea anotimpurilor. Chiar dacă anotimpuri nu mai aveam; trăiam de multă vreme într-o lungă şi perpetuă vară fierbinte.

Omenirea părea că-şi găsise oaza perfectă de fericire. La primele cazuri de dispariţii de persoane nimeni nu s-a alarmat, lucruri din astea se mai întîmplaseră şi în trecutul îndepărtat. Dar au urmat răpirile în plină zi sau violuri la domiciliu. În cele din urmă, acestea au redevenit subiect de ştiri prezent la orice oră pe toate canalele informative.

Părea că şi traficanţii de carne vie, proxeneţii şi violatorii descoperiseră aceeaşi oază. Doar că nu ei au avut cel mai mult de suferit după toate astea. Introvertiţii care, în urma unor impulsuri de moment încercau să-şi depăşească condiţia care le îngreuna viaţa în societate, au devenit fără să vrea noii persecutaţi. Să iasă din casă şi să meargă la un concert reprezenta pentru un introvertit un oarecare semn de curaj, dar nu prea mai putea să savureze nimic dacă era luat drept un violator sau proxenet care stă în colţul lui şi-şi notează mental următoarele lui victime.

Distopii [02]

IQ-ul a scăzut cu fiecare generație, dar curba descendentă nu era chiar atît de evidentă, astfel încît nimeni nu și-a bătut capul cu asta. Oamenii aveau alte probleme pe care le considerau cu mult mai importante; resursele erau pe terminate ceea ce a dus la o cursă nebună: cine face panoul solar cel mai fiabil din punct de vedere al randamentului raportat la prețul de producție, sau cine construiește mașina electrică cu cea mai mare autonomie raportată la timpul de încărcare a bateriei și lungimea distanței parcursă.

În rest, captările de energie geotermală erau în toi, o parte din deșerturi era plină de eoliene sau celule solare, așa încît aveam energie să ne punem și-n cap, ca să folosesc o expresie din cele vechi. Cam totul era automatizat, necesitînd foarte puțină supraveghere umană, iar în rest oamenii se plictiseau. Avea loc o plictiseală în masă, o apatie mondială cuprinsese omenirea și asta din cauza – în mare parte – a emisiunilor TV, așa-numitele „reality-show”-uri. Deși deja știa toată lumea că erau niște făcături ordinare, cu oameni plătiți să pară naturali în manifestările lor.

Pînă în ziua în care cineva și-a amintit de cîteva experimente mai vechi și s-a gîndit că poate scoate niște bani din treaba asta. E vorba de celebrele experimente psihologice ale lui Milgram, în care unui om i se ordona să aplice un curent altuia aflat în altă cameră, dacă cea de-a doua persoană nu răspundea corect la niște întrebări. Ceea ce nu știa cel căruia i se ordona era că persoana din cealaltă cameră era un actor și nu primea niciun electroșoc. Totul era o iluzie, un simulacru de realitate, pentru a se studia cît de obedient devine un om în fața autorității. Varianta modernă aplica șocuri electrice pe bune, conținea un set foarte complex de întrebări, iar accentul nu se punea pe cine cîștigă, ci pe distracția împreună cu familia și prietenii. Un fel de boardgame cu electroșocuri. Ținînd cont că energia era extrem de ieftină, „jocul” a prins destul de bine. Cel cu ideea a devenit miliardar peste noapte.

Bineînțeles c-au avut loc și accidente mortale, dar nimeni n-a mai dorit să scrie despre ele, cu atît mai puțin să le prezinte drept știri la TV.