Volum de poezii

Da, da, ştiu: toată lumea scrie poezii în ziua de azi, aşa că – în mod inevitabil – virusul a ajuns şi la mine. M-a luat pe neaşteptate, ca o răceală toamna, şi n-am mai scăpat decît după vreo 3 ani de zile. Să zicem că pe moment sunt vindecat. Ce a rezultat în urma contactului cu acest virus se numeşte

„Şirul Fibonacci al dispariţiei urşilor polari (capitolele invizibile ale dragostei noastre)”

PDF sau EPUB

şi da, e despre urşi polari, despre dispariţia lor, despre dragoste, despre dispariţia ei, despre nostalgii şi încă vreo cîteva chestii. Pentru că ideea din capul locului era că atunci cînd e gata volumul îl digitalizez şi îl trimit la plimbare pe net, îl găsiţi la descărcat în mod foarte legal din linkurile de mai sus, apăsaţi pe ele cu încredere şi luaţi ce variantă vă convine mai mult (PDF sau EPUB).

Am locuit 3 ani cu urşii ăştia, a sosit timpul să-i mai luaţi şi pe la voi acasă. S-auzim de bine!

Anunțuri

Necunoscuţii vin la Urgenţe în toiul nopţii

Era la fel de speriată ca mine sau poate teama ei se transmitea printr-un ciudat mecanism telepatic, mie. O ţineam în braţe şi mă îndreptam cu paşi mari spre camera de gardă. Plînsese tot drumul, dar fusesem nevoit s-o duc, în ciuda orei înaintate. În jur totul era pustiu, era o noapte rece de toamnă, nimic neobişnuit.

Doctorul m-a primit amabil în timp ce mă scuzam că-l deranjasem aproape de miezul nopţii, chiar dacă ştiam că era de gardă şi că oricum, cu asta se ocupa, aştepta telefoane de la necunoscuţi care veneau în toiul nopţii cu cîte o urgenţă.

Am lăsat-o în sala de operaţii pe o masă şi parcă nu-mi venea să mai plec de acolo. Nu mai plîngea şi de fapt, nu mai scotea niciun sunet. Transpirasem tot de parcă intrasem sub duş cu hainele pe mine şi în timp ce mă ştergeam cu mîneca hanoracului pe frunte, îi explicam doctorului că toată viaţa m-am ferit de spitale şi de operaţii, nici măcar apendicele nu-mi fusese scos şi că era foarte neobişnuit pentru mine să mă aflu acolo, atunci, la ora aia atît de tîrzie, că aveam emoţii la fel de mari ca şi ea şi că eram la fel de speriat ca şi ea. Doctorul a încercat să mă liniştească în timp ce o examina, apoi şi-a notat cîte ceva într-un carneţel, m-a întrebat cum o cheamă, a dat din cap zîmbind cald, apoi m-a întrebat de numele meu, l-a notat într-un registru, mi-a spus că operaţia va avea loc mîine, nu e nimic complicat, n-am de ce să-mi fac griji, aş fi vrut să întreb de costuri dar mi s-a părut inoportun momentul aşa că am tăcut, am zîmbit şi eu tîmp în cele din urmă, i-am mulţumit şi am ieşit. A rămas că mă sună mîine seară, cînd o pot lua acasă.

Tot drumul spre casă m-am gîndit la ea, ce-o fi în mintea ei că am părăsit-o aşa, şi imediat începeam să-mi fac mustrări de conştiinţă, dar apoi mă contracaram singur şi-mi argumentam c-am lăsat-o pe mîini bune, că doctorul va face tot posibilul să-i fie bine şi… şi… Aici simţeam cum mi se pune un nod în gît şi cum îmi dau lacrimile, în timp ce simţeam că rămîn fără aer ca şi cum aş fi sub apă şi m-aş îneca. Scoteam inhalatorul de unde-l ţineam în buzunarul stîng şi mai trăgeam două pufuri. Vreo sută de metri reuşeam să mă mai calmez, apoi o luam de la capăt cu gîndurile.

Am adormit cu greu înspre dimineaţă, visînd-o pe Matilda cum vine şi se ghemuieşte lîngă mine, începînd să toarcă…

UKIYO*

DOR, doruri, s. n.

1. Sentiment de melancolie produs de dorinţa de a vedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată.

2. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă.
Sursa: DEX ’98

 

Treceam aseară pe sub acoperişuri gălăgioase, ferindu-mă de bălţile din asfalt şi lăsîndu-mă încet-încet acaparat tot mai mult de norul gros de ceaţă care învăluia cartierul. Un cîine m-a lătrat vesel, zvîrlind în stînga şi-n dreapta coada udă. La un colţ de bloc o voce s-a răstit prin întuneric spre mine: Dorul e starea sufletească a celui care tinde, rîvneşte, aspiră la ceva, care are o dorinţă!

De cîteva zile plouă fără întrerupere, oamenii au început să murmure pe la colţuri cum c-ar veni un nou Potop. Dar ce-mi pasă mie? Sunt în continuare în camera mea albastră, aşezat la masă şi privesc foaia asta albă şi nenorocită. Ar fi trebuit să iasă o scrisoare de dragoste, aşa cum din mîinile sticlarilor pricepuţi ieşeau demult porţelanuri fine, care furau ochii şi inima posesoarelor. Dar eu nu-s aşa mare meşteşugar şi asta mă întristează. Mă înfurie. Tunete şi fulgere! La ce s-o fi referit vocea aia cu dorul ei? Care dor? Nu-mi este dor. Simt prezenţa ta ca un eter indescifrabil, misterios. Pozitiv. Dar tot timpul aici. Şi atunci, cum să-mi fie dor? Deşi, recunosc, poate doar o mică urmă a unui sentiment pe care nu ştiu cum să-l definesc, ceva ambiguu, ca atunci cînd tînjeşti să ajungi într-un oraş străin care ţi-e drag deşi nu-l cunoşti, şi vrei să te reîntorci la el deşi n-ai fost acolo niciodată. Un fel de nostalgie, dar care e în acelaşi timp ne-nostalgie. Foarte straniu. Oricum, se zice că prin nostalgie, efectele depresiei sunt diminuate, fuioarele de ceaţă dispar, mai lent decît ne-am dori, dar totuşi dispar. Nu mai resimţim singurătatea atît de apăsător. Şi nu ne mai gîndim atît de des la moarte. Păi de ce m-aş gîndi? Poate la dragoste!

Fernweh

 
Fereastra s-a izbit cu zgomot de perete şi vîntul a răbufnit în încăpere. Mi-au zburat de pe masă toate foile. Mare pagubă! Şi-aşa nu apucasem să scriu nimic, parcă mîinile mele nu mai ştiu să prindă cuvintele şi să le ţintuiască sub cerneala asta albastră. Aşa răbufneşti şi tu în gîndurile mele, ca ploaia asta, ca vîntul ăsta rece aducător de primăvară. Îţi încolăceşti picioarele de mine şi stăm aşa în patul devenit corabie. Tu, un fel de sirenă cu cîntece nemaiauzite. Eu, un fel de nu-mai-ştiu-ce rătăcitor pe mări. Plouă, iar cerul îşi aşază obrazul la pieptul pămîntului. Ia uite şi la ăştia, i-a pălit dragostea tocmai acum, cînd vine Potopul! O voce de afară strigă prin geam. Mă uit spre pat, e gol, pluteşte în apa care mi-a ajuns la glezne. Pe birou, foaia albă încă aşteaptă să-mi aştern scrisoarea de dragoste.

Iar pe mine mă încearcă o ne-nostalgie tot gîndindu-mă la tine.

* Ukiyo = vine din limba japoneză şi ar însemna “lumea-plutitoare”, un loc cu o frumuseţe trecătoare, în care trăieşti clipa, detaşat de grijile vieţii